De la palatul Real Alcazar din Sevilia atat mi-au ramas: cateva amintiri cu ceea ce am vazut acolo si senzatiile puternice, inca resimtite - niciun suvenir (aveam deja prea multe din Andaluzia) si nicio poza, cum am constatat a doua zi cand aparatul foto a dat eroare si s-a inchis lasandu-ma cu gura cascata si cu frica sa nu fi pierdut tot.
Inca ii port pica pentru ce mi-a facut, dar timpul nu-l mai pot da inapoi – tot zero imagini am de acolo.
Vad totusi in minte coada lunga la care am stat ca sa intram in palat, cu soarele dupa-amiezii batandu-ne in cap dupa o zi alergata prin Sevilla si gradina ce ne-a intampinat imediat dupa intrare. Inca simt senzatia de desert de la caldura de afara si cea de racoare in fata bazinelor din gradinile interioare.
Plimbarea prin camerele palatului mi-a imprimat pe retina constructiile valurite si mozaicurile colorate din fiecare camera, specific maure.
Mai tin minte maratonul prin gradinile palatului, in cautarea unei toalete, si parca aud bombanelile celorlati cand am ramas blocati in labirintul din gard viu, reusind sa iesim doar intorcandu-ne la intrare.
Si mai erau bazinele, acele bazine care te racoreau doar privindu-le!
Stiu ca la un moment dat, spre sfarsitul vizitei, chiar am gandit: „Aici e mai frumos decat la
Alhambra!” , dar am alungat repede gandul nechibzuit.
Acum nu mai stiu care palat e mai frumos decat care pentru ca oricum
din Andaluzia m-am intors plutind de incantare, dar Real Alcazar a reusit sa-mi ramana imprimat in minte fara a mai rasfoi pozele pe care oricum nu le mai am.
Etichete: Andaluzia, Pe unde ma poarta pasii, Sevilla, Spania
